„Viața monahului aflat în ascultare este întru totul prorocească de vreme ce el trăiește ca unul «care n-are nimic, dar pe toate le stăpânește» (cf. 2 Corinteni 6, 10). Scopul lui este acela de a ajunge la înălțimea rugăciunii curate, care este cel mai mare rod al ascultării”. (Arhimandrit Zaharia Zaharou)
Din anul 1991, Sfântul Sofronie l-a numit pe părintele Zaharia Zaharou ajutor și continuator al său în lucrarea de împărtășire a cuvântului lui Dumnezeu către obștea Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia. Lucrarea „Monahismul – darul atotcuprinzător al Duhului Sfânt” reunește 17 dintre aceste cuvântări, o introducere, un epilog și un cuvânt înainte al Arhimandritului Petru, egumenul mănăstirii. În cuprinsul lor, părintele urmărește să zugrăvească chipul autentic al viețuirii monahale.
O temă predilectă în discursului părintelui Zaharia Zaharou este dimensiunea prorocească a monahismului. Este nevoie de smerenie adâncă și ascultare desăvârșită pentru ca monahul să atingă acest țel, acela de a deveni sălaș al Duhului Sfânt.
Părintele Zaharia se exprimă sincer și direct în ceea ce privește simțământul pe care monahul trebuie să-l poarte în inimă neîncetat. Monah este cel care se pune pe sine de bunăvoie mai prejos decât toți, care devine „un nimic”, care are dispoziția de a sluji tuturor, care adoptă „atitudinea prorocească a «câinelui» (cf. Matei 15, 26-27; Marcu 7, 27-28)”, întotdeauna credincios stăpânului său.
Pentru gândirea comună a lumii, această perspectivă nu poate părea altfel decât o nebunie. Însă în mod paradoxal, dar propriu principiilor și duhului Evangheliei, lepădarea totală de sine a monahului îi dă acestuia șansa de „a se agăța” deplin de Dumnezeu, de „a-și atârna” viața în mod exclusiv de Bunul Dumnezeu, trăind doar pentru El și așteptând de la El toate.
„Fără această deșertare de sine monahul nu va izbuti să înțeleagă adevărata măreție a monahismului, duhul lui Hristos, și nici să Îi dovedească lui Dumnezeu că are credincioșia unui fiu adevărat”, afirmă părintele.
Cartea este utilă, în fond, oricărui creștin care a pus hotărâre în inima sa de a-L urma pe Hristos „în duh și în adevăr”, de a trăi plăcut lui Dumnezeu și conform cu voia Sa. Doar făcând astfel omul Îl va putea odihni în sufletul său pe Domnul Slavei.