Exprimarea în plan material a realităților dumnezeiești, adică exprimarea inexprimabilului, a fost dintotdeauna o lucrare anevoie de pătruns cu mintea, mai ales atunci când unii cărturari au încercat – zadarnică strădanie! – să dezlege cu știința filosofiei și a filologiei tainele acestei înfiripări. Cei înțelepți însă au știut să nu se avînte dincolo de pragul smeritei-cugetări și, cu toate că s-au dovedit în fața lumii întregi a fi deopotrivă străluciți calofili și filosofi, cu luare-aminte la fiecare silabă scrisă sau rostită, menită și să adauge cunoaștere, dar și să placă urechii, au arătat fără urmă de îndoială care este locul cuvenit acestui fel de a teologhisi.