Viața și Acatistul Sfântului Mare Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului

Viaţa şi Acatistul Sfântului Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului

Sfântul Alexandru s-a născut în anul 239 în Calabria, din părinți creștini, Gheorghe și Vriena. De tânăr a viețuit în pustnicie, nevoindu-se în rugăciuni și posturi și suferind multe de la păgâni în acele vremuri de prigoană. După o vreme a mers în Grecia, împreună cu doi ucenici, Vitalie și Nichifor, iar de acolo la Bizanț, unde păstorea Sfântul Mitrofan (306-325). Acesta, neputând îndeplini slujirea sa din pricina bătrâneții, l-a hirotonit pe Alexandru horepiscop în anul 314, spre a-l ajuta în îndeplinirea sarcinilor arhierești. Când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod Ecumenic, în anul 325, din porunca Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), arhiepiscopul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneții și a slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul arhiepiscopului său, s-a luptat mult prin cuvânt pentru dreapta credință împotriva rău credinciosului Arie. După în-cheierea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Mitrofan, care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul arhieresc după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul arhieresc Alexandru, împreună-slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de harul Duhului Sfânt’. Așa s-a și întâmplat. Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus, ca al doilea ierarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și aducea la dreapta credință pe eretici și pe păgâni, pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii păgâni. Unii dintre acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, ziceau ei, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui. deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare înaintea poporului. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt, a încuviintat aceasta.

Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștin, Sfântul Alexandru i-a rugat să aleagă pe unul dintre ei mai înțelept și bun cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte. Și ei au ales pe unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au pregătit să asculte cu luare aminte. Începând Sfântul Alexandru, a zis către filosof: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!” Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic. Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii dintre ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amutit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștină arătându-i-se a fi dreaptă nu prin cuvinte meșteșugite, ci prin putere dumnezeiască, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor credincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, era slăvit de toti.

Trecând câțiva ani de la întâiul Sinod Ecumenic și fiind chemat la Constantinopol ereticul Arie, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede așa cum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân o hârtie unde era scrisă credința eretică, își lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”, ca și cum se învoia cu credința cea întărită în Niceea, dar în gând zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind vicleșugul aceluia, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite. De aceea, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească. Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru însă se îndoia a-l primi, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru, a stăruit la rugăciune înaintea sfântului altar și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea, cu multă mândrie, de la palatul împărătesc la biserică, înconjurat de boierii care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Forul lui Constantin”, a căzut frică asupra lui din mustrarea conștiinței și, de frică, i-a venit nevoia cea trupească. deci, a aflat o latrină publică, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, ieșind din el măruntaiele. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este răzbunător asupra hulitorilor. Preasfințitul arhiepiscop Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa. Apoi, bine cârmuind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți. iar când a fost aproape de sfârșit, credincioșii au înconjurat patul păstorului lor și-l întrebau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi clerici care stăteau aproape, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel. iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!” Acestea zicând, marele arhiereu Alexandru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în anul 337, având de la nașterea sa 98 de ani.