În neputința și suferința trupului, omului i se fac simțite și vădite slăbiciunea făpturii sale pământești, caracterul efemer al existenței sale în această lume și, în general, fragilitatea, relativitatea, limitele și întreaga sa nevolnicie. Pentru aceasta, boala și suferința sunt leacuri ale mândriei și prilej de smerire. Ele „subțiază simțirea pământească a sufletului”, adică îl scot din alipirea și împovărarea cu cele pământești, ridicându‑l la o existență mai înaltă.
Astfel înțeleasă și trăită, boala nu-l mai zdrobește pe om sub povara acestui „trup al morții” în care-i este dat să viețuiască (Rom. 7, 24), ci, dimpotrivă, îl întoarce și-l apropie de Dumnezeu. „Dumnezeu îngăduie boala nu ca să ne înjosească – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, ci pentru a ne face mai buni, mai înțelepți și deplin supuși voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mântuirii noastre”.
Cartea de fata trateaza un domeniu ce nu va inceta vreodata sa fie de actualitate in lumea noastra care sufera urmarile pacatului originar: omul si boala. Ea straluceste prin toate insusirile care au facut cunoscute in Ortodoxia contemporana seria de scrieri pe aceasta tema al carei autor este Larchet: concizie, limpezime, caracter sistematic, eruditie, caldura sufleteasca, ancorare temeinica in scrierile patristice.