Antilogos sau cuvântul celuilalt - Pr. Constantin Coman

Motto:

„Noi un astfel de obicei nu avem, nici Biserica lui Dumnezeu, anume sa ne calauzim de cuvinte nelucratoare (cuvinte separate de lucruri). Noi cinstim cuvantul lucrator (fapta in cuvant).” – Sfantul Grigorie Palama, Despre cei ce se linistesc in chip sfant

„Orice cuvant poate fi contrazis de un alt cuvant.” – Sfantul Grigorie Palama, Epistola a II-a catre Varlaam

Extras din introducere – De ce Antilogos? (p. 7)

Antilogos este reactia la un logos. Antilogos este reactia unui om viu la provocarea venita din partea cuvantului unui semen. Cea mai mare frustrare a celui care vorbeste este lipsa oricarei reactii a celor din jur. Antilogos este cerut de dialog, de relatie. Antilogos este replica partenerului la cuvantul tau sau replica ta la cuvantul lui.

Cuceriti de o mentalitate egocentrica si egolatra consideram replica celuilalt la cuvantul nostru drept impotrivire, amenintare si ne lipsim de functia ei intregitoare, intaritoare, indreptatoare, imbogatitoare. Indragostiti de noi insine sau cuprinsi de febra suficientei de sine, preferam confortul monologului.

Antilogos nu inseamna cuvant-impotriva, ci inseamna cuvant-raspuns, cuvant venit din partea opusa, din fata, adica replica, reactie, contraargument, cuvant intregitor... 

Un discurs poate functiona ca un contrafort al altui discurs. Contrafortul este un element intaritor al edificiului initial, fara de care acesta risca sa se prabuseasca. Desi venit din partea opusa, el intareste discursul initial. Paradoxal, respins de oameni din teama ca le ameninta propriul discurs, cuvantul critic functioneaza ca un contrafort pentru cuvantul criticat. Dimpotriva, edificiile cuvantatoare care nu au parte de reactii critice se prabusesc rapid in taramul uitarii.

Contrapunctul este folosit in muzica pentru a diversifica imbogatitor si intregitor in registru armonic o melodie. Contratema, de asemenea, deschide perspectiva cresterii si a imbogatirii temei anuntate initial. Un contrapunct vine din teama de a nu ucide firea lucrurilor, armonia data tocmai prin polifonie. Un contrapunct vine la tentatia de a canta pe o singura coarda cand instrumentul are mai multe corzi.

Antilogos, ca exprimare ce-mi afirma unicitatea si viul persoanei;

Antilogos, ca afirmare a dialogului si impotrivire la monologurile egolatre;

Antilogos la monologul tot mai plictisitor care acopera demobilizator scena publica, chiar, sau mai ales, pe cea bisericeasca;

Extras din primul capitol - Pastoratia in Biserica Ortodoxa. Implicatiile pastorale ale constiintei ortodoxe astazi

Cred, din ce in ce mai putin, in analiza obiectiva, neutra, stiintifica a lucrurilor si, din ce in ce mai mult, in marturisirea simtamintelor personale. Prezentarea stiintifica este impersonala, supusa riscului speculatiei si frecvent tributara tendintelor dominante ale momentului, precum si presiunii corectitudinii politice. Cu toate acestea este preferata atat de teologi, cat si de pastori in lucrarea lor.

Ispita speculatiei poate fi evitata prin intemeierea discursului teologic pe propria experienta, adica pe marturisire, sau cel putin prin raportarea continua la propria experienta a subiectului tratat. [...] Autoritatea si puterea dumnezeiestilor Scripturi si ale literaturii patristice pana la corpusul literar al marilor parinti duhovnicesti din veacul al XX-lea se intemeiaza pe caracterul lor marturisitor, nu pe taria argumentelor logice si nici pe forta abstractizarii, a conceptualizarii si a transpunerii cunostintelor in sistem. Este un motiv in plus pentru care, invitat sa vorbesc despre constiinta ortodoxa, voi evita sa vorbesc generic despre aceasta si voi incerca sa dau expresie propriei mele constiinte ortodoxe, ca preot si teolog. Exista riscul sa gresesc, dar prefer sa gresesc ramanand in sfera realului, decat sa nu gresesc ramanand intr-o lume speculativa, utopica. Prefer uratul care exista, frumosului care nu exista. Ma simt dator, la varsta si mai ales la momentul actual al slujirii mele preotesti si teologice, oricare ar fi agoniseala mea de constiinta, sa o marturisesc. Este o presiune pe care o asimilez cu ceea ce Sfantul Apostol Pavel numea [...] - marturia constiintei (2 Corinteni 1, 12). Simt acut nevoia sa impartasesc fratilor mei, cu orice prilej - si cel de fata este unul extrem de provocator - care sunt concluziile mele, simtamintele mele dominante, la finalul slujirii mele teologice si preotesti. Vorbesc de finalul oficial, administrativ, pentru ca atat cat imi va da Bunul Dumnezeu sanatate nu voi inceta nici slujirea preoteasca si nici pe cea teologica.

Ma tem ca, mai ales pentru a placea oamenilor sau pentru a nu-i supara, ne ascundem simtamintele si convingerile profunde recurgand la un discurs contrafacut. Se intampla frecvent acest lucru din interes, din frica, din obedienta, din convenienta sau cand autoritatea, oricare ar fi ea, exercita o presiune asupra noastra. Am facut experienta unui sistem social autoritarist si ma obsedeaza gandul ca nu cumva sa perpetuez atitudinea mea de atunci. Am in vedere lipsa de reactie, tacerea sau discursul conformist si mincinos care ne-au caracterizat pe multi dintre noi in perioada comunista. Atunci eram convinsi ca responsabilitatea apartine in intregime sistemului, acum nu mai sunt atat de sigur. Imi este foarte clar ca responsabilitatile sunt impartite. Sunt foarte convins ca fiecare dintre noi, in orice imprejurare s-ar afla, are propria responsabilitate. In decembrie 1989, mi-am zis ca niciodata nu se va mai intampla sa fiu martor al unor lucruri in care nu cred si sa tac sau sa le aprob impotriva constiintei mele. De aceea, uneori, discursul meu poate fi suparator, radical, critic, dar, sper, ca de fiecare data, sa fie de buna credinta. Din modelarea discursului nostru in functie de ce vor oamenii sa auda rezulta multe vulnerabilitati. Printre vulnerabilitati, cea mai importanta este edificarea unui fundament teoretic fals, inchipuit, amagitor, utopic pe care incercam sa asezam vietuirea noastra cu oamenii si cu Dumnezeu sau, iata, pastoratia Bisericii.

Extras din primul capitol - Tensiunea intre lumea reala si lumea inchipuita

Prezentand noi lucrurile cum ar placea celor din fata noastra sa le auda, iar dansii cum ne-ar placea noua sa le auzim, ne desprindem de lumea reala si de starea concreta a noastra si a lucrurilor din jurul nosru, ne lansam intr-o lume placuta, confortabila, dar nereala. Cu alte cuvinte, construim, intr-o complicitate cvasigenerala, o lume idolatra in care sa ne simtim bine, sa traim comod si placut, cu minimum de eforturi si suferinte. Adevarul si lumea reala, ca si Dumnezeu Cel viu si adevarat, sunt pentru mai toti oamenii incomode, mustratoare, solicitante. La fel si vietuirea cea adevarata. Patimas, pervers si ipocrit, omul refuza chemarea la schimbarea si implinirea sa dupa masura dumnezeiasca si cade in ispita reinventarii dupa propria masura a adevarului despre sine, despre lume si despre Dumnezeu, amagindu-se pe sine si pe ceilalti, de dragul confortului si placerilor pacatoase. Cea mai mare cadere a omului nu este incalcarea poruncii lui Dumnezeu, pacatul ca atare, ci este idolatria, indiferent ce forma ar lua aceasta, adica contrafacerea adevarului despre Dumnezeu, om si lume. Nu trebuie sa ne scape diferenta care s-a creat intre realitatea concreta, firea adevarata a lucrurilor, pe de o parte, si ce cred oamenii ca este lumea, de cealalta parte. In ipocrizia sa, ignorand cea mai elementara evidenta, ca lumea in intregul ei - incluzand tot ceea ce exista si pe om - constituie un dat coerent si, prin urmare, inchide in sine sensul si adevarul despre sine - omul aplica lumii adevarurile sale teoretice. Asadar, lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce credem si spunem noi ca este. Daca nu este conforma si pe placul nostru, ajungem pana la o silui, impunandu-i adevarul nostru teoretic, ideologia noastra.

Ispita ideologizarii totale a adevarului despre viata il arunca pe om in cea mai periculoasa aventura existentiala. Semenii nostri au ajuns sa proclame drept adevaruri idei care contrazic in mod flagrant evidentele. Si, mai mult decat atat, vor sa impuna cu forta, tuturor, "adevarurile" lor.

Extras din primul capitol - Constiinta ortodoxa, principala trasatura specifica

In constiinta mea de preot si teolog ortodox, nota specifica, definitorie, a credintei si a vietii noastre bisericesti ortodoxe este adevarul conform caruia comunicarea intre Dumnezeu si lume/ om, intre cer si pamant, intre creat si necreat se realizeaza prin impartasire, prin unire la propriu, nu printr-un transfer de la distanta, exterior, de informatii sau de putere dumnezeiasca. Absolut toate manifestarile vietii noastre crestine poarta pecetea acestui adevar, de la Dumnezeiasca Liturghie, cantarea bisericeasca, iconografia ortodoxa, arhitectura, vesmintele si podoabele, cinstirea sfintilor si a moastelor, sfintirea caselor si a obiectelor, pana la smerita lumanare. [...]

Biserica este partea de lume unita cu Dumnezeu, plina de Duhul Sfant. Biserica este adunarea, sinaxa, suma oamenilor plini de Duh Sfant, dupa cum citim in cartea Faptele Apostolilor. Inceputul si capul Bisericii este Hristos Insusi in care se unesc in chip desavarsit, dar fara confuzie si amestecare, Dumnezeu Cel adevarat cu omul cel adevarat. Apoi, temelia istorica a Bisericii sunt cei doisprezece Apostoli peste care Se pogoara Duhul Sfant. In continuare, Biserica va creste pana la sfarsitul veacurilor prin umplerea oamenilor de Duh Sfant prin Botez si prin celelate Sfinte Taine.