Este deja un fapt cunoscut că până în prezent au fost formulate foarte multe şi variate păreri despre natura bolii psihice, oscilând de la a considera boala psihică ca o anomalie biomecanică până la aceea care neagă cu totul existenţa ei. Multe din părerile ce intră în această ultimă categorie nu doar că nu sunt exagerate, dar se sprijină pe argumente foarte serioase. Aşadar, nimeni nu poate nega faptul că celei căreia obişnuim să-i spunem boală psihică îi lipsesc anumite trăsături constitutive bolii. Boala este o stare naturală ce obligă deseori, însă nu totdeauna, persoana suferindă să-şi asume un anumit rol de bolnav, care este o stare socială, asemenea rolului de tată sau de cetăţean. Este posibil ca cineva să sufere de o boală, dar să nu-şi asume rolul de bolnav, iar alteori să joace acest rol fără să fie bolnav cu adevărat. Omul, în fiecare caz în parte, este totuşi cel care hotărăşte dacă va intra sau nu în acest rol. În cazul celui pe care îi numim bolnav din punct de vedere psihic, rudele şi psihiatrul sunt cei care, de regulă, îi impun acest rol, situaţie pe care cel în cauză o poate refuza. Societatea este cea care va interveni atunci pentru a forţa persoana respectivă să accepte ceea ce vor instituţiile medicale respective să-i impună, făcând apel la poliţie şi închizându-l la casa de nebuni. Dacă boala psihică ar fi o anomalie de natură bio-mecanică, am putea-o numi simplu boală şi nu ar mai avea nevoie de epitetul psihică. Poate că ceea ce numim de obicei boală psihică nu este deloc boală, iar persoanele ce suferă de aceste tulburări nu sunt altceva decât nişte oameni neadaptaţi social sau care se găsesc într-un conflict de interese cu anumite grupări sau organisme. Faptul că boala psihică pare să fie mai degrabă o dificultate de adaptare la mediul social decât o boală în sens clasic, este întărit şi de caracterul asistenţei psihiatrice care, după lege, este obligatorie, în timp ce în cazul bolii trupeşti tratarea ei nu o mai impune nimeni cu forţa.